Că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti

Ați văzut filmul Midnight in Paris? Dacă nu, trebuie neapărat să îl vedeți. E despre un scriitor iremediabil îndrăgostit de fascinantul Paris, pe care reușește să îl cunoască dincolo de clișeele turistice. Aici, personajul descoperă o poarta a timpului care îl va duce spre “perioada de aur” a orașului: La Belle Epoque, aventura în care aceasta are șansa de a îi întâlni în carne și oase pe cei mai mari reprezentanți ai culturii acelei perioade, de la Hemingway și Fitzgerald până la Picasso și Dali.

Ce legătură are acest film cu povestea mea cu “a fost odată ca niciodată”? Ei bine, weekend-ul acesta mărturisesc că am găsit o poarta a timpului! Am găsit-o la Alba-Iulia, fix la poarta de intrare în Cetate, deși înainte să o pășesc nu mă așteptam nici la jumătate din ce aveam să descopăr  mai târziu. Și pentru că mereu mi-am zis că femeile vremurilor trecute trăiau într-o societate mai bună, cu mai mult respect și decență, mi-am dorit să fiu măcar pentru o zi una din domnițele secolului al XVIII-lea. (aka fetecuetichete în secolul al XVIII-lea).

 

Cetatea e evident fermecătoare, mai ales datorită aspectului exterior, a străzilor șerpuitoare și a fântânilor cu apă rece,  a ierbii verde și a zidurilor impunătoare, falnic înălțându-se acum peste amintirea rușinoasă a perioade comuniste care le-au condamnat la “tăcere”.  Precum personajul din film, nu m-am putut abține să nu mă bucur de fiecare detaliu… 

 

Însă Alba-Iulia nu e doar atât. Orașul trebuie descoperit cu pași foarte mărunți și musai niște ochelari buni, fie de vedere, fie de soare, nu de alta, dar sa nu va împiedicați când veți cerceta cu grija ceasul solar de pe una din fațadele Catedralei Sfântului Mihail (PS: e pe partea de sud 😉 )

Și precum orice poveste care se respectă, spre marele meu noroc, am avut parte de un narator vizibil îndragostit de acest tărâm, care mi-a așternut de-a lungul drumului meu prin Cetate istorisiri fascinante din trecut, care parcă o făceau și mai frumoasă. Mă înclin, naratorule!

Am descoperit mai apoi, cu inimă de copil, caii folosiți de străjerii Cetății pentru ceremonia de schimbare a Gărzii. Somptuosul eveniment are loc în fiecare zi, când ceasul Catedralei Mântuirii Neamului bate fix ora 12. Și asta pentru că sentimentul de protecție nu e dat doar de inima Cetății, unde copiii se pot juca în voie și în siguranță, ci și de străjerii vigilenți ale celor 6 porți.

Cetatea e construită în stil Vauban, cu 7 bastioane formând o stea, fiind una din cele mai impresionante fortărețe de acest fel din Europa de Sud-Est. Noroc că priceputul narator a reușit să îmi explice exact unde ne aflăm și încotro trebuie să ne îndreptăm, că am impresia că și domnitele secolului al XVIII-lea nu stăteau foarte bine cu orientarea.

Am pătruns mai apoi în tuneluri răcoroase și neprimitoare, care duceau către camerele de tortură ai celor mai puțin cuminți. La vederea instrumentelor de tortură din acele vremuri, nu m-am putut abține să nu mă “trezesc” pentru câteva secunde și să nu mă întreb dacă oare legile nu ar trebui să fie mai aspre astăzi.

Însă mărturisesc că nimic nu m-a bucurat mai mult decât să văd localnici mândri de Cetatea lor, oameni care deși obișnuiți cu frumusețea acestor locuri, au îmbrățișat cu inimile și mințile deschise un manifest pentru cultura, pe care unii îl numesc Alba Iulia Music and Film Festival, iar restul, o pledoarie pentru renașterea culturală în Cetate.

Poate că în incursiunea mea în timp, nu am avut șansa să cunosc scriitori renumiți din trecut, însă precum personajul din Midnight in Paris, am înțeles că fiecare epoca are frumusețea ei, atunci când știi să o descoperi și să o vezi cu adevărat. M-am bucurat așadar alături de albaiulieni și prieteni de un festival complex de film și muzică, cu oameni talentați, actori, producători de film, regizori, cântăreți, oameni pe care îmi doresc să începem să îi apreciem la adevărata lor valoare. Filme precum : Undeva în Palilula, Despre oameni și melci, Cabinetul figurilor de ceară (cu acompaniament live), Mamma mia, Concertul au demonstrat că arta este vie atâta timp cât inima și mintea îți sunt deschise.

Am ieșit din poarta timpului la vederea blocurilor gri din depărtare și mărturisesc că nu a fost un sentiment foarte plăcut, însă mi-am promis că mă voi întoarce cât mai curând, de data asta și cu Fetele. Și da, Alba-Iulia e de acum noul meu “Paris”!

Povestea ilustrată n-ar fi posibilă fără talentul lui Radu Neag. Mii de mulțumiri!

Mulțumesc Hotelului Medieval pentru ținută și lui Andrei pentru invitație!

Maria

One Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *